Comori culinare anulate de grabă, lene, diete & snobism
În lupta asta nebună după arborele genealogic al sarmalei şi al micului, au ajuns bietele zdrenţuite şi terfelite, nu mai ştiu ale cui sînt şi de ce. Probabil că ar fi de folos să le lăsăm o vreme în pace, pînă uită de ele vegetarienii, turcofilii, cei cu bila bolnavă şi fetele la dietă. Şi, uitîndu-ne în zarea gastronomiei româneşti, o să vedem plutind în derivă ciorbele, tocănile şi mămăligile. Întrebările musafirilor străini încep de cîţiva ani mai mult cu „ce şi unde mîncăm“ decît cu „ce şi unde vizităm“. Tot de cîţiva ani mi-am făcut un obicei din a nu le răspunde „ciorbă de burtă“.
Bucătăria românească ascunde comori uitate sau anulate de grabă, lene, diete, snobism. Dacă plecăm roată prin ţară în căutarea unui meniu de prînz ieşit din tiparele obişnuinţei de zi cu zi şi începem cu Muntenia, vom găsi, în satele de cîmpie din Mehedinţi, zabicul şi musacaua din carne de oaie cu cartofi şi roşii.
Mergînd pe mîna stîngă, spre Dobrogea, către Babadag, prin zonele locuite de tătari, puteţi întreba de şaşlîc, frigăruile lor de miel unse cu unt sau cu seu de rinichi. Tot pe acolo, oamenii pregătesc scordoleaua din peşte sărat şi pacelele, delicioasa tocană din maţe de miel, dreasă cu iaurt.