Istoria sarmalei la români. Cum a ajuns preparatul alimentar patentat de turci să fie ridicat la rang de mâncare naţională
Invenţie turcească, sarmaua a fost preluată, în diferite variante, de bucătăriile mai multor ţări din Europa şi Asia. În România, inventivitatea gospodinelor a născut poate cele mai numeroase şi mai interesante combinaţii de ingrediente.
Gătite cu regulariate şi nelipsite din meniul de sărbători, sarmalele ocupă un loc special în bucătăria românească, fiind privite de mulţi drept o mâncare specific românească. În realitate însă, acest preparat îşi are originile în Orient, fiind prezent în peste 25 de ţări din bazinul răsăritean al Mediteranei, cu diferite umpluturi, învelişuri ori garnituri. Termenul "sarma/sarmală" este un împrumut din limba turcă, de la o invariantă de bază care înseamnă "a înveli ceva într-o frunză".
"Din perspectivă culturală şi istorică este interesantă ipostaza sarmalei de <<beneficiu>> declarat al culturii otomane, produsul gastronomic fiind răspândit, practic, odată cu politica otomană pe tot cuprinsul arealurilor culturale stăpânite de-a lungul timpului de Imperiul Otoman, dovedind astfel că istoria, războiul, politica, agricultura, comerţul, cultura şi gastronomia sunt legate între ele, reclamând o abordare multidisciplinară, comună, totalizatoare", susţine etnologul Camelia Burghele, de la Muzeul Judeţean de Istorie şi Artă Zalău.
Turcii le fac cu orez, stafide şi ceapă, învelite în frunză de viţă de vie, grecii, din carne de miel sau vită, cu orez, în sos de lămâie, în timp ce iranienii combină carnea şi orezul, cu menta, patrunjelul şi tarhonul. La noi, preparatul este întâlnit într-o diversitate foarte mare, în special în comunităţile rurale, acolo unde ţăranul român s-a adaptat la resursele gospodăriei, la timpul cotidian sau de sărbătoare pentru a găti.
Boace, găluşte, piroşte...
"Pentru că este o mâncare săţioasă şi nu foarte scumpă, sarmalele au devenit unul dintre preparatele de bază ale gospodăriei ţărăneşti fiind mai bine individualizate faţă de alte reţete ale altor popoare", subliniază cercetătorul ştiinţific. Chiar şi denumirile sub care era cunoscute se remarcau prin diversitate. Maestrul bucătar Mircea Groza, cunoscut pentru promovarea bucătăriei tradiţionale locale şi preocupat să identifice particularătăţile gastronomice ale satelor Sălajului, mărturiseşte că preparatul era cunoscut mai degrabă ca boace, boţi, cutcuşi, curechi umplut, găluşte, ghioaşte, piroşte, păpuşi, pumni, tamboci ori tioaşte, decât ca sarmale.