Frank Haasnoot, unul dintre cei mai apreciaţi pastry chefs din lume şi câştigător al titlului World Chocolate Masters, a susţinut un masterclass de cofetărie la Şcoala Horeca din Bucureşti, prilej cu care şi-a lansat în România şi cartea „Prisma“. Din acest volum puteţi afla cum se nasc deserturi uimitoare, în care gustul şi aspectul formează o armonie perfectă. Olandezul în vârstă de 37 de ani, ghidat de multă pasiune, dar şi nonconformism şi spirit ludic, a introdus cursanţii în lumea uimitoare a deserturilor-bijuterie. Frank Haasnoot a vorbit într-un interviu pentru „Click! Poftă bună!“ despre cartea sa, despre meseria de cofetar, despre arome şi ingrediente, oameni şi deserturi preferate.

Text: Raluca Moisă

 

Frank Haasnoot spune că „oricine poate cumpără «Prisma», eu nu mă supăr“. Dar, în final, se adresează cofetarilor profesionişti. „Reţetele mele nu sunt complicate, dar trebuie să cunoşti regulile de bază, să ai un anumit nivel de pregătire pentru a putea realiza deserturile din acest volum“, explică el.

 

Haasnoot nu se teme să împărtăşească informaţia într-un mediu în care concurenţa este, totuşi, foarte mare. „Nu m-ar deranja deloc dacă unii cofetari fac prăjituri după reţetele din carte şi ar câştiga bani în acest mod. Şi eu câştig bani din vânzarea cărţii. Atunci când cineva îţi copiază munca e, până la urmă, un compliment. Asta înseamnă că le place ceea ce faci. În plus, în această meserie, nu trebuie niciodată să te mulţumeşti cu ceea ce ai. Când ajungi la un nivel trebuie să ţinteşti mai sus, să-ţi forţezi limitele, să treci la următorul nivel şi să aduci ceva nou. Numai aşa evoluezi. Cel puţin eu aşa sunt“, mărturiseşte olandezul.

 

Atunci când creează, inspiraţia poate să vină din două direcţii. „Câteodată pleacă totul de la un element de decor. În jurul acelei decoraţii, acelui feeling, construiesc întregul desert. Alteori pleacă totul de la o aromă, pe care încerc să o transpun şi valorific cât mai bine într-o nouă creaţie“, explică el.

Deşi deserturile sale arată spectaculos, olandezul recunoaşte că, întotdeauna, cel mai important lucru este gustul unei prăjituri, nu aspectul. Ingredientul său preferat este yuzu, un fruct din familia citricelor: „Aş putea să-l folosesc la orice, atât de mult îmi place“. Iar dacă vă întrebaţi cât de des mănâncă un cofetar desert, ei bine, nu prea des. „Trebuie să am grijă la greutate, glumeşte Haasnoot. Evident, trebuie să gust destul de des din creaţiile mele. În rest, când merg într-un loc nou, întotdeauna încerc deserturi tradiţionale. Acum, la Bucureşti, am mâncat prima oară papanaşi. Sunt foarte buni, cu smântână şi dulceaţă. Dar ce aluat prăjit nu e bun?“, spune el.  

 

„În ultimii 10 ani am călătorit foarte mult, cu jobul meu. Am lucrat în câteva ţări, am susţinut multe cursuri. Îmi place să călătoresc, să cunosc oameni, să descopăr culturi şi bucătării diverse. Dar e şi o parte mai dificilă, poate cea mai mare provocare a profesiei mele: să lucrez cu oameni din culturi diferite, cu mentalităţi diferite. Eu sunt un pic de modă veche, am prins acele vremuri în care într-o bucătărie profesionistă se ţipa, se vorbea urât. A trebuit să mă temperez, a trebui să învăţ să jonglez cu lucrurile astea. Cred că e un fel de cenzură personală“, mărturiseşte el.

Frank Haasnoot dezvăluie că, iniţial, a vrut să fie bucătar, nu cofetar, iar cel care l-a îndrumat pe acest drum a fost unchiul său. „Unchiul meu are un restaurant. Mi-a spus să lucrez doi ani ca pastry chef, să încep aşa. Pentru că un bucătar oricum trebuie să facă şi deserturi. L-am ascultat, iar după doi ani de cofetărie mi-a plăcut atât de mult încât asta am ales să fac în continuare“, spune acesta.

Deşi a stat în România doar câteva zile, a descoperit aici oameni cu o mentalitate apropiată, care l-au făcut să se simtă bine. „Mi-au plăcut românii, sunt entuziaşti, sunt foarte deschişi. Din păcate, am fost destul de răcit şi nu am reuşit să ies, să vizitez, să merg într-un club, aşa cum fac în toate locurile în care merg. Sper că data viitoare“, a încheiat Frank.

FOTO: Horeca Culinary School/Pupile Gustative - Ionela Stoica

Loading...