Istoria clătitelor: cum a luat naştere acest desert delicios
Clătitele sunt printre cele mai iubite deserturi din lume, iar în funcţie de regiune şi umplutura folosită acestea sunt servite chiar şi ca aperitiv. Care este însă povestea lor şi cum au ajuns să câştige atât de multă popularitate?
Preparate din Antichitate
Există numeroase dovezi istorice care atestă prepararea şi consumarea clătitelor încă din Antichitate. Procedeul rudimentar folosit era destul de simplu, se măcina făina amestecată cu ouă de pasăre şi lapte de capră, apoi se turna comoziţia pe o piatră suficient de caldă.
Descoperite de oamenii din neolitic, care coceau pe pietre fierbinţi un amestec de pulbere din seminţe şi apă, turtele au fost iniţial un fel de pâine nedospită. Apoi, în jurul anului 6000 î.H., în Egipt apare pâinea dospită datorită folosirii unui tip de grâu care conţinea suficient gluten ca să permită creşterea aluatului.
Rude vechi ale pâinii si ale lipiei, clătitele s-au răspândit rapid peste tot în lume, diferite fiind uneori doar ingredientele.
Cronicarul Athenaeus povesteşte cum era preparat acest desert: plakous-ul (compoziţia formată din 500 g de făină, 60 ml de vin alb, 60 ml de lapte acru, o jumătate de linguriţă de sare) era prăjit într-o cantitate mică de ulei de măsline. După ce amestecul începea să se rumenească pe ambele feţe, se servea cald, dimineaţa. Se asezona neapărat cu miere şi seminţe de susan, uneori şi cu brânză.
Clătitele medievale erau realizate din orz şi secară, fiind mult mai groase şi mai pufoase decât cele pregătite astăzi.
Din timpul Imperiului Austro-Ungar datează o poveste a unei reţete atipice de clatite. Fâşii rupte din clătite caramelizate, amestecate apoi cu gem şi alune de pădure. Acestea au fost preparate pentru prima oară pentru Francisc Iosif I. Soţia sa, Elisabeta a Bavariei, preocupată fiind de aspectul ei fizic, a dat ordin bucătarilor să îi aducă doar deserturi uşoare. La vederea acestor clătite, a refuzat să le guste, soţul acesteia mâncând atât porţia sa, cât şi porţia soţiei.
Denumirea grecească a clătitei s-ar traduce „tigăiţă“, aceştia spunându-i „tagenias“ care desemnează tigaia de prăjit.
Sărbătoarea clătitelor
Există chiar şi o zi specială dedicată clătitelor, care se sărbătoreşte de către gurmanzii pe 12 februarie. Clătitele scoţiene se diferenţiază de preparatul englez, ele fiind cunoscute sub forma unor biscuiţi dulci. Gustoase şi extrem de apreciate sunt şi clătitele specifice Noii Zeelande care sunt servite cu smântână şi dulceaţă.
Clătitele în forma lor de azi sunt originare din nordul Franţei, mai precis din Bretania, provincie unde se îmbină armonios tradiţionalul şi exoticul.
Indiferent cum le preferi, pufoase, sau din contră, mai subţiri, umplute cu ciocolată sau diverse gemuri, clătitele sunt pur şi simplu delicioase.
