Istoria cozonacului – Deliciul Sărbătorilor de iarnă

Te-ai întrebat vreodată de unde a apărut cozonacul şi cum era preparat în trecut? Data viitoare când te vei bucura de gustul lui, îl vei privi cu ochi şi mai plini de încântare.

În Antichitate era îndulcit cu miere

Tehnicile de dospire şi coacere au evoluat în timp, iar la originea cozonacului se află pâinea. Totodată, drojdia era folosită încă din timpuri străvechi ca ferment pentru dospirea aluatului. Tot atunci, grecii făceau un tip de cozonac îndulcit cu miere şi presărat cu nuci, denumit „plakous“. Romanii au îmbogăţit şi diversificat reţeta, devenind adevăraţi maeştrii patiseri, aceştia pregătind atât un cozonac de dimensiuni mai mici, oferit ca ofrandă zeilor, cât şi o variantă cu brânză şi stafide, asemănătoare cu pasca.

Reţeta lui se răspândeşte treptat

În Evul Mediu, brutarii făceau cozonacul cu fructe uscate, pentru a nu se strica atât de repede şi a ţine mai mult. În 1718 apare prima reţetă de cozonac tipărită într-o carte din Marea Britanie. Autoarea ei recomanda ca aluatul să fie copt în forme lungi şi înguste, la fel cum se prepară şi în ziua de azi. În Franţa, termenul propriu-zis pentru cozonac era la început cel de „brioche“.

Cozonacul până în ziua de azi

Tehnologia a ajutat la uşurarea procesului de preparare a cozonacului. Praful de copt şi bicarbonatul de sodiu au înlocuit treptat drojdia, facând aluatul să crească mai mult cu mai puţin efort. Şi apariţia cuptoarelor cu temperatură controlată a uşurat munca gospodinelor. Fiecare popor a consacrat cozonacul într-un fel specific. Cozonacul românesc are o varietate de reţete, în funcţie de regiune. Cozonacii pot fi drepţi sau rotunzi, simpli sau împletiţi. Unii sunt umpluţi cu nucă, stafide sau mac, în funcţie de preferinţe. Bucură-te de gustul lor şi împarte-i cu cei dragi!